1. Legea polarizării: explică apariția extremității cefalice și caudale; extremitatea cefalică fiind impusă prin necesitatea explorării mediului;
2. Legea simetriei bilaterale: impusă de presiunea mediului înconjurător;
3. Legea metameriei: consecință a presiunii mediului înconjurător în timpul mișcării, care determină fragmentarea organismului în segmentele ce se succed, segmente care conțin aceleași elemente.
Organismul uman, a cărui trăsătură dominantă este unitatea indisolubilă dintre structură și funcție, este un sistem biologic deschis, format din celule, țesuturi, organe, aparate și sisteme.
- organele - în strânsă corelație unul cu altul, sunt grupări de celule și țesuturi diferențiate în vederea realizării anumitor funcții în organism: inima;
- aparatele- sunt grupări de organe cu structură morfologică diferită, dar cu o funcție principală comună: aparat cardiovascular, aparat locomotor, aparat digestiv, etc.
- sistemele- sunt unități morfofuncționale alcătuite din organe care au aceeași structură: sistem osos, sistem muscular, sistem nervos, etc.
Corpul uman se descrie în poziție ortostatică și ca și alte corpuri este tridimensional. I se descriu trei axe și trei planuri; axele exprimă direcția spațială iar planurile se referă la secțiunile convenționale/reale care stabilesc poziția spațială a diferitelor părți componente.
Axele sunt:
- vertical sau longitudinal;
- sagital sau antero-posterior;
- transversal.
Planurile corpului reprezintă secțiuni care în mod obligatoriu trebuie să treacă prin cele două axe ale corpului; acestea sunt:
- median; - frontal; - transversal.
Scheletul capului este alcătuit din 22 de oase din care 21 unite între ele prin suturi și sincondroze; formează un monolit; ultimul os, mandibula, mobil, este fixat la baza craniului prin intermediul articulației temporomandibulare.
Aceste oase delimitează fose sau cavități în care sunt protejate organe sau segmente ale unor aparate vitale; în funcție de conținutul acestor spații, oasele capului se împart în: oase ale craniului și oase ale feței.
Oasele craniului sunt în număr de 15, din care 5 nepereche: frontal, etmoid, sfenoid, occipital, vomer-
și 5 pereche: temporal, parietal, lacrimal, nazal, cornet nazal inferior.
Sinusurile frontale sunt cavități adesea asimetrice, care au forma unor piramide triunghiulare, dispuse între compactele osului frontal și care comunică cu fosele nazale; la copii au dimensiuni reduse dar se dezvoltă la pubertate; cele două sinusuri sunt separate între ele printr-un perete osos sagital, median sau paramedian, septul sinusului frontal. Fiecare sinus frontal comunică cu fosa nazală corespunzătoare prin canalul frontonazal care începe la nivelul aperturii sinusului frontal și se termină în meatul nazal mijlociu.
Apofiza crista galli - are aspectul unei lame triunghiulare așezată mediosagital.
Lama cribroasă- are formă dreptunghiulară, cu axul mare antero-posterior și este inclusă în incizura etmoidală a osului frontal. I se disting două fețe: endocraniană și exocraniană.
Labirintele etmoidale- au o formă paralelipipedică; sunt dispuse între fosele nazale și orbitale și sunt anexate marginilor laterale ale lamei cribroase; în profunzimea lor se află o serie de cavități, variabile ca mărime, numite celule etmoidale ce se deschid în fosele nazale.
Fiecărui labirint i se descriu 6 fețe: laterală, medială, superioară, inferioară, anterioară și posterioară.
Osul sfenoid este un os impar, median, situat la partea mijlocie a bazei craniului, unde contribuie la alcătuirea primelor două etaje, anterior și mijlociu; înaintea lui se află oasele: etmoid, frontal, apoi occipital, postero-lateral, osul temporal.
Acestui os i se descriu: un corp, două aripi mici, două aripi mari și două procese pterigoide.
Corpul sfenoidului are formă aproximativ cuboidală; prezintă 6 fețe.
Nervii cranieni:
Structura funcțională a neuronului
NEURONUL - este unitatea celulară structurală şi funcţională a sistemului nervos
STRUCTURĂ:
- corpul celular
- nucleul cu un nucleol
- citoplasma - citosol (organite cel. comune şi specifice)
- citoschelet
Forma corpului celular poate fi stelată, rotundă, piramidală, fuziformă, ovalară, piriformă
- prelungirile:
dendritele - prelungirile scurte
- rol în recepţionarea impulsurilor nervoase
- conducere celulipetă
axonul - prelungirea unică a neuronului
- conul axonal → ia naştere PA
- conducerea impulsului este celulifugă
- transportul materialului citosolic - anterograd si retrograd
Tipurile de neuroni :
După numărul prelungirilor pe care le prezintă şi după felul în care pornesc acestea din corpul celulei nervoase neuronii se clasifică în neuroni unipolari, pseudounipolari, bipolari şi multipolari. Neuronii unipolari nu prezintă decât axonul, polul receptiv fiind difuz, excitaţiile fiind recepţionate prin toată suprafaţa pericarionului. Astfel de neuroni sunt rari şi intră în structura retinei (celule amacrine).
Neuronii pseudounipolari sunt caracterizaţi prin aceea că din corpul lor pleacă o singură prelungire, dar după un traiect scurt se bifurcă în două ramuri ce reprezintă dendrita şi axonul; se găsesc în ganglionii spinali. Neuronii bipolari prezintă un axon şi o singură dendrită care pleacă de obicei din puncte opuse.
Neuronii multipolari prezintă un axon şi numeroase dendrite care pornesc de pe toată suprafaţa pericarionului. Majoritatea neuronilor de acest tip se găsesc în toate segmentele sistemului nervos. Din punct de vedere funcţional neuronii pot fi motori, senzitivi şi de asociaţie. Neuronii motori sau efectori, de obicei sunt mari, multipolari, cu axonul lung ce se termină în organele efectoare (muşchi, glande). Aşa sunt celulele piramidale din scoarţa cerebrală, motoneuronii din coarnele anterioare medulare, celule Purkinje din scoarţa cerebeloasă. Neuronii senzitivi au proprietatea de a se excita la acţiunea stimulilor din mediul extern sau intern. Neuronii de asociaţie (intercalari), fac legătura între neuronul senzitiv şi cel motor. Sunt de dimensiuni mici, multipolari şi se găsesc în toate etajele sistemului nervos.
Toţi neuronii în sistemul nervos central sunt înconjuraţi de celule gliale: astrocite, dendrocite, oligodendrocite.
Aceste celule îndeplinesc următoarele funcţii:
1. Suport – aceste celule formează în carcas în jurul neuronilor şi îi susţin.
2. Nutriţie – celulele gliale împreună cu endoteliul vaselor formează bariera hematoencefalică, prin intermediul căreia substanţele nutritive din sânge ajung la neuroni.
3. Apărare – celulele gliale înconjurând neuronii îndeplinesc funcţia de apărare a acestora.
4. Sinteza unor substanţe biologic active şi a unor mediatori. Structura functionala a sinapsei
Legaturile dintre neuroni nu sunt de continuitate, ci de contiguitate (doar de atingere).Sinapsa reprezinta jonctiunea functionala intre minimum doi neuroni, necesari pentru constituirea arcului reflex intre un axon si o celula musculara sau glandulara.
Desi exista o mare varietate de sinapse din punct de vedere al formei si dimensiunilor componentelor (fig. nr. 9.1.), cateva caracteristici de baza sunt comune tuturor acestor formatiuni. Sinapsa dintre doi neuroni sau dintre un neuron si o celula efectoare este o structura care apartine ambelor celule, fiind formata din trei componente fundamentale:
- Componenta presinaptica. Este reprezentata de unul dintre butonii terminali ai axonului neuronului presinaptic (fig. nr. 9.2.). Neurofibrilele, raspunzatoare de transportul orto- si antidromic al substantelor chimice si organitelor celulare, patrund pana in axoplasma butonului terminal, unde se recurbeaza. In jurul neurofibrilelor se afla numeroase mitocondrii ce furnizeaza energia necesara transmiterii sinaptice, precum si vezicule cu mediator chimic (in cazul sinapselor chimice).Veziculele sunt structuri membranare sferice, cu diametrul cuprins intre 300 si 1600 nm, care pot contine unul sau mai multe tipuri deneurotransmitatori. Tehnici speciale de colorare folosite in microscopia electronica au aratat camembrana presinaptica (portiunea din membrana butonului terminal care este implicata in sinapsa) poseda o retea de filamente care poate conduce veziculele spre situsurile active ale membranei, unde ele pot fuziona cu aceasta. |
– Componenta postsinaptica. Este reprezentata de dendrita sau de soma, in unele cazuri de o portiune din axonul neuronului postsinaptic, membrana acestei parti a neuronului sau membrana unei celule a organului efector pe care se termina butonul terminal poarta numele de membrana postsinaptica si are o structura foarte diferita de a membranei presinaptice. Majoritatea canalelor ionice din membrana postsinaptica suntligand-dependente, putine sunt canale “de scurgere” si practic nu exista canale voltaj-dependente. Canalele ligand-dependente necesita prezenta unor receptori membranari, deschiderea lor si accesul ionilor in interiorul celulei fiind conditionata de recunoasterea si legarea mediatorului chimic (ligand) de receptori. Receptorii membranei postsinaptice sunt formatiuni ale glicocalixului, ce prezinta specificitate structurala, in functie de neurotransmitatorul utilizat la nivelul sinapsei respective.
– Fanta sinaptica. Este un spatiu extracelular, cu o largime de 30 - 50 nm, care separa componenta presinaptica de cea postsinaptica. In cazul sinapselor chimice, acest spatiu este suficient de mare pentru a prezenta rezistenta electrica si a impiedica trecerea influxului nervos, sub forma PA, direct de la o celula la alta. La nivelul fantei sinaptice, trecerea influxului nervos la celula urmatoare este mediata chimic, prinmolecule de neurotransmitator, care sunt eliberate din membrana presinaptica si difuzeaza spre membrana postsinaptica.
Deosebirile de structura dintre membranele pre- si postsinaptice (membrana presinaptica nu are receptori conectati la canale ionice ligand-dependente, iar componenta postsinaptica nu contine vezicule cu mediator chimic) duce la o polarizare functionala, adica transmiterea influxului nervos se poate face intr-un singur sens, de la componenta pre- la cea postsinaptica.
 |
Importantele diferente functionale dintre sinapsele din SNC somatic, sinapsele neuro-musculare ale musculaturii scheletice si sinapsele neuro-efectoare din SNV rezida in deosebirile de structura functionala. In SNC, suprafata de membrana neuronala care participa la realizarea unei sinapse este relativ mica, iar depolarizarea produsa in membrana postsinaptica de o sinapsa individuala reprezinta o parte infima din pragul de depolarizare al unui neuron postsinaptic. Din aceasta cauza, zeci sau chiar sute de sinapse trebuie sa contribuie la depolarizarea membranei postsinaptice pana la prag, pentru a se putea genera un PA.
In sinapsele neuro-musculare, butonul terminal intra in relatie cu o suprafata mare dinmembrana fibrei musculare, care la nivelul sinapsei este pliata (fig. nr. 9.3.). Aceasta structura restrange pierderile de mediator chimic, ca urmare a difuziunii acestuia in fanta sinaptica si ofera o arie mai larga de actiune moleculelor de mediator. Fiecare fibra musculara are o singura sinapsa si orice PA care ajunge la butonul terminal produce o depolarizare suficient de mare in sarcolema pentru a atinge pragul si a initia un PA in componenta postsinaptica.
In sistemul nervos vegetativ, neuronii eferenti patrund in organele efectoare si elibereaza molecule de mediator chimic dintr-o serie de dilatatii sau varicozitati. Distanta dintre varicozitati si membrana celulei efectoare este mai mare decat fanta sinaptica din SNC, astfel ca mediatorul difuzeaza spre o arie mai larga a membranei postsinaptice. Suprafata de membrana a celulei efectoare care poseda receptori postsinaptici este mai extinsa. Astfel de sinapse mediaza mai incet transmiterea PA, iar raspunsurile efectorului sunt prelungite. Distributia larga a receptorilor face ca membrana postsinaptica sa fie sensibila nu numai la mediatorii chimici, ci si la hormoni, care pot fi molecule similare sau chiar identice mediatorilor, aduse de sange (ne gandim la adrenalina si noradrenalina, care sunt mediatori ai sinapselor neuro-efectoare in SNVS si hormoni ai glandelor medulosuprarenale).
Astăzi voi mai adăuga câte ceva la ceea ce s-a spus până acum despre remediile noastre. Pentru început, voi arăta că procesele care corespund la om regnului mineral pot fi interpretate, aşa cum am încercat s-o facem ieri, în raport cu regnul vegetal. Dar, va trebui să ajungem la nişte perspective mai complexe. Căci compararea plantei cu omul pune faţă în faţă două entităţi întru câtva bine circumscrise, în timp ce, trecând la regnul mineral, găsim nişte limite mai puţin clare. Astfel, deosebirile sunt greu de stabilit. Dar prepararea unui remediu nu constă doar în utilizarea unei anumite substanţe, şi acest lucru trebuie să-l realizaţi în mod special în legătură cu remediile noastre. Este vorba mai curând de a capta procesul în care trăieşte substanţa şi de a-l include într-un alt proces. Astfel, cunoscând acţiunea unui anumit remediu, va trebui adesea să frânaţi această acţiune pe care, de altfel, dvs. aţi trezit-o. Luaţi exemplul remediului pe care-l preparăm noi după un anumit procedeu, care conţine Plumb amestecat cu miere. Veţi găsi o notiţă pe această temă. În acest remediu, acţiunea Plumbului este frânată de către aceea a mierii. Într-adevăr, Plumbul acţionează foarte puternic în cazul omului, asupra tuturor proceselor formatoare care pornesc din Eu.
Va amintiţi, a trebuit să spunem că, în ceea ce priveşte formaţiunea cefalică, este vorba de o acţiune fizică sau, mai precis, de o acţiune fizică emanând din cap, apoi de o copie eterică, de o copie astrală şi de o copie a Eului. Am spus că Eul, în esenţă, se reflectă în sistemul locomotor. Ei bine, acţiunea Plumbului se adresează în special acestei copii a Eului, legată de cea a astralului. În acţiunea Plumbului avem de-a face cu o forţă a naturii foarte ascunsă. Observaţia ocultă leagă o semnificaţie profundă de ceea ce vede ea în efectele Plumbului. Importanţa acestor efecte este cu adevărat foarte mare pentru entitatea umană, chiar înainte încă de a se pregăti să coboare în existenţa fizică. În acest moment, acţiunile Plumbului au o importanţă deosebită. Căci Plumbul nu are doar proprietăţile pe care i le cunoaştem noi, ci el mai are şi altele, diametral opuse.
Acestea din urmă rezultă ca dintr-un fel de emanaţie cosmică, în timp ce proprietăţile deja cunoscute ale Plumbului ţin de o emanaţie telurică. Iată cum am putea reprezenta în mod schematic acest fapt: aveţi aici suprafaţa terestră şi acţiunea centrifugă a Plumbului, în raport cu Pământul (vezi săgeţile de pe schiţă, și planșa 7).
 | Planșa 7  |
| [măreşte imaginea] |
Acţiunile diametral opuse vin din toate părţile. Emanaţia lor nu are un centru, aceste forţe nu sunt centrale, ci periferice (roşu). Aceste forţe periferice sunt legate în mod special de formarea a ceea ce este sufetesc-spiritual în om. În esenţă, fiinţa umană trebuie să fi părăsit domeniul acestor forţe când se pregăteşte să coboare în domeniul pământesc. De aceea, Plumbul este chemat să-şi exercite asupra Pământului forţele sale de sens contrar, acum toxice.
Aici avem de-a face cu o enigmă a Universului, care merită cea mai mare atenţie, şi anume cu faptul că tot ceea ce este legat în spaţiu de fiinţa sufletesc-spirituală a omului, tot ceea ce putem menţiona în această privinţă, este otravă pentru organismul uman. Din acest fapt decurge, de altfel, semnificaţia noţiunii de toxicitate. De aceea, aici avem de-a face cu o stimulare foarte puternică, aproape cu o emancipare a forţelor care sunt copia Eului în natura umană. Iar efectele saturnismului tind să distrugă în mod radical structura fiinţei umane, în măsura în care ea este purtătoare a unui Eu. Ele tind să dezumanizeze fiinţa umană. Într-adevăr, tot felul de simptome tind să-l facă pe bolnav să treacă în neantul necorporal, desigur, cu preţul morţii sale. Extincţia vocii, leşinul, obnubilarea ş.a.m.d., atestă distrugerea radicală a forţelor structurante înnăscute fiinţei umane. Structurile umane sunt distruse începând de la polul superior al omului, diametral opus polului său inferior. Acţiunea distructivă în doze masive la polul superior al omului devine constructivă începând de la polul inferior, dacă ea se exercită în doze slabe, în diluţie.
Aici aş vrea să intercalez o reflecţie despre interminabila dispută dintre homeopatie şi alopatie. Sunt convins că ea nu se va calma decât atunci când se va putea vorbi despre constituţia elementară a omului în conformitate cu datele ştiinţei spirituale. Pe de o parte, în virtutea experienţei acumulate, nu ne putem îndoi, cel puţin nu ar trebui s-o facem, de principiul homeopatiei. Totuşi, există oameni care s-au obişnuit să nu se orienteze numai după experienţă, iar homeopaţii sunt nişte fenomenologişti mult mai mult decât alopaţii, amestecând întotdeauna tot felul de prejudecăţi în indicaţiile lor terapeutice. Tocmai în aceste medii, în care se tinde întotdeauna spre tot felul de reflecţii, de prejudecăţi şi păreri referitoare la organismul uman, nu va fi înţeleasă fără dificultate formula conform căreia efectele patogene ale dozelor mari se inversează în cazul unor doze mici, cu efect curativ. Căci această formulă nu cuprinde totalitatea faptelor. Pentru a înţelege toate aceste fapte, trebuie să spunem că efectul patogen în doză puternică la polul inferior al omului se transformă în efect curativ atunci când îl facem să acţioneze, în doze mici, pornind de la polul superior al omului. Este valabilă şi reciproca. Această transformare a regulii homeopatice este singura în stare să stingă disputa respectivă.
După această paranteză, revin la remediul pe care încercăm să-l preparăm, într-un anumit fel, pe bază de Plumb şi miere. Acest remediu vă învaţă cum, pornind de la polul inferior şi în diluţie mare, Plumbul combate forţa care distruge forma umană. Această acţiune există, aşadar, în Plumb. Ei bine, noi căutăm să edificăm această forţă formatoare a Eului uman. Pentru aceasta, deplasăm activitatea Eului în organismul fizic. Şi, vindecând omul din punct de vedere trupesc, îl slăbim în schimb din punct de vedere sufletesc, în raport cu activităţile care vin de jos în sus, şi până în organe. Şi această influenţă care produce slăbirea poate merge mai departe. Pe de o parte, se poate ca bolnavul să fie condus întru câtva spre procesul formator din fiinţa umană, atunci când anumite stări patologice, cauzate de absenţa unor fenomene structurante, ne invită să folosim efectele Plumbului. În acest caz, se întâmplă frecvent să subminăm forţele Eului şi ale corpului astral, mai ales pe cele izvorâte din Eu, atunci când stimulăm bolnavul să-şi desfăşoare din nou procesele formatoare. Putem spune că vindecăm insuficienţa facultăţilor dobândite de om atunci când intră în existenţă. Dar îl şi slăbim, în raport cu activitatea organică pe care el însuşi trebuie să o desfăşoare în cursul existenţei. Această activitate este combătută prin acţiunea mierii care se adaugă preparatului. Acest adaos fortifică, într-adevăr, radiaţia forţelor Eului. Vedeţi, aşadar, că în prepararea unui remediu de acest fel este vorba mai ales să discernem ce se petrece în fiinţa umană.
Pentru a înţelege acţiunea mineralelor în om este necesar, desigur, să avem în vedere acţiunea în general a mineralelor pământeşti. Trebuie să începem prin a ne familiariza cu importanţa sărurilor pentru evoluţia pământească. În cursul acesteia, sărurile permit Pământului să se constituie. În cele din urmă, Pământul s-a constituit formând săruri. Apoi, să studiem trecerea de la săruri la acizi. Trebuie să observăm ce este acid în domeniul pământesc, în mediul apos, fluid al domeniului pământesc. Vedem în acest mediu polul opus faţă de ceea ce corespunde, la om, procesului intern al digestiei, procesului digestiv care se petrece dincolo de stomac.
Studiind toate aceste fenomene din cursul evoluţiei pământeşti, în măsura în care ele exprimă raportul dintre săruri şi acizi, noi avem de-a face cu ceea ce observă chimia dintr-un punct de vedere exterior atunci când ea merge de la baze la săruri, trecând prin acizi. Despre aceste stări succesive putem spune că procesul baze - acizi - săruri corespunde cu procesul de formare a Pământului. Acest proces constă, în esenţă, din electricitate negativă. Ar fi bine să ne exprimăm în mod precis pentru a arăta ce este acest proces în spaţiul exterior, izbucnirea fizică a acestui proces ieşind din starea spirituală pentru a irupe în domeniul fizic. În acest sens, putem recurge la următoarea schemă. Trecerea de la baze la săruri, trecând prin acizi, corespunde unei acţiuni căreia îi putem indica doar direcţia (vezi, pe schiţa de mai jos, săgeata roşie). Dar, în termeni schematici, în acest caz nu este vorba, de fapt, de altceva decât de un proces de sedimentare. Inversând acum progresia, exprimând-o prin secvenţa săruri - acizi - baze, ar trebui să suprimăm linia de sedimentare. Ar avea loc întotdeauna un efect de comprimare, iar radiaţia s-ar produce în sens invers (a se vedea, la dreapta, pe schiţă, săgeţile).
Şi atunci avem de-a face cu un proces de electricitate pozitivă. Sunt convins că, privind această schemă, care este corectă, nu vă veţi îndoi de faptul că natura însăşi a trasat-o. Priviţi bine anozii şi catozii, şi veţi avea o imagine desenată de natura însăşi.
Trecând acum la procesul metalic propriu-zis, adică la metalele înseşi, avem în ele substanţele în care Pământul se descompune cel mai mult, deşi această expresie (în germană: entwerden = a des-deveni, werden = a deveni ‒ n.t.), care caracterizează, totuşi, o realitate, este desuetă de foarte mult timp. Într-adevăr, în domeniul pământesc, metalele nu tind să se conserve şi să se consolideze şi mai mult, ele tind mai degrabă să se facă ţăndări. Prin ele vedem că Pământul, de fapt, se descompune. De aici rezultă acţiunea lor radiantă, dar care se sustrage observaţiei exterioare. Este deosebit de important să observăm întotdeauna aceste lucruri atunci când, pentru a interpreta natura în raport cu medicamentele pe care le extragem din ea, ne preocupăm de metale.
Ei bine, este deosebit de interesant să studiem anumite metale pe baza acestui punct de vedere. Din acest studiu rezultă viziunea care este determinantă pentru lista noastră de medicamente. Iată despre ce este vorba. Pentru a realiza această listă, ar trebui să reunim tot ceea ce rezultă dintr-o interpretare corectă a observaţiilor, şi veţi fi siguri de aceasta; căci până acum nu s-a realizat decât ceea ce se bazează pe o interpretare completă a observaţiilor. Dar şi aici putem veni în ajutorul interpretării. Căci nu este deloc important să recapitulăm această listă în faţa dvs., oricum am face-o. Completarea pe care trebuie s-o primească această listă va trebui să se concretizeze într-o zi într-o expunere scrisă. Consider că este mai important să vă orientez gândirea spre felul în care a fost alcătuită o asemenea listă.
Să considerăm, din acest punct de vedere metalele sau, mai bine zis, metalitatea. Avem ceea ce am descris adineaori ca o acţiune radiantă, sub formele cele mai diverse. Acţiunea radiantă poate apărea sub formă de emanaţii care merg până în Univers şi distrug tot ceea ce este pământesc. Este în special cazul acţiunii Plumbului. Am putea spune că acţiunea Plumbului implantează în om nişte forţe care tind să-l facă să sară ţăndări în lume. Astfel, acţiunea Plumbului ar putea fi numită, înainte de toate, o acţiune radiantă. În cazul altor metale, nişte acţiuni radiante analoage apar sub alte forme, de exemplu, în Magneziu. Observăm, desigur, acest lucru, şi pe această acţiune se bazează rolul Magneziului pentru dinţi. Organismul uman trebuie să suscite el însuşi acţiunea metalică. Şi se petrece tocmai acest lucru. Dar trebuie să ştim că acţiunea radiantă poate suferi o metamorfoză. După aceea, acţiunea radiantă nu mai este decât direcţie, aş spune, şi în jurul direcţiei se produce o mişcare pendulară, o oscilaţie.
Nişte acţiuni de acest fel trebuie să fie observate atât la omul sănătos, cât şi la cel bolnav. La omul sănătos, aceste acţiuni radiante există sub forma a ceea ce aş numi nişte reziduuri ale existenţei prenatale, ale existenţei prenatale în acţiunile radiante ale organelor de simţ. Acestea sunt întotdeauna prezente. Acţiunea radiantă a organelor de simţ constă, în fond, dintr-o acţiune tardivă a Plumbului, fără ca acest metal să fie prezent. Iar în întregul corp, orice activitate senzorială este însoţită, de fapt, de această acţiune radiantă. Activitatea nervoasă, aşadar, funcţia nervilor, se bazează, în esenţă, pe atenuarea în această direcţie a activităţii senzoriale, care are, deci, o acţiune radiantă mai slabă.
Vedeţi, de aici, de ce am spus în cartea mea Enigmele sufletului [ Nota 20 ] că, la urma urmei, activitatea nervoasă este greu de descris. Căci tot ceea ce s-a spus acolo despre acest subiect ar trebui să preceadă cele spuse aici.
Ne găsim în prezenţa unor funcţiuni de bază ale întregii respiraţii a organismului uman şi ale oricărei activităţi ritmice, atunci când se produce această oscilare pendulară, când acţiunea radiantă nu mai este reţinută decât în ceea ce priveşte direcţia sa. Activitatea ritmică se bazează pe mişcarea ce devine pendulară, pe o mişcare de această natură, în comparaţie cu mişcarea radiantă care se consolidează mai curând în sine însăşi. În ansamblul metalelor sau al metalităţii, Staniul are, în esenţă, o mişcare de acest fel. În aceasta constă atunci acţiunea binefăcătoare a Staniului, într-o dinamizare destul de înaltă, asupra a tot ceea ce constituie sistemul ritmic. Dar această mişcare a acţiunii radiante pendulare se poate modifica apoi şi mai mult. Această a treia modificare este deosebit de importantă. Ea mai respectă direcţia doar într-un mod oarecum latent, la fel ca mişcarea pendulară. Ea constă, dimpotrivă, din formarea şi destructurarea permanentă a unor sfere, care se alcătuiesc şi se descompun neîncetat în direcţia acţiunii radiante.
Pe aceasta se bazează, de fapt, la om, acţiunea asupra metabolismului. Dintre metale, Fierul este acela în care aceste forţe se desfăşoară în mod deosebit. Acesta este, aşadar, motivul pentru care Fierul sanguin se opune, ca o a treia metamorfoză a acţiunii radiante, acţiunii metabolice. Prima metamorfoză se referă la acţiunea asupra a tot ceea ce are legătură cu realităţile organice ale Eului. O a doua metamorfoză se referă la acţiunea organică ce se exercită asupra a tot ceea ce ţine de corpul astral. Cât despre a treia metamorfoză, suntem în prezenţa acţiunii organice care se referă la tot ceea ce este legat de corpul eteric (vezi schiţa de mai sus).
Dar să mergem mai departe. Există, aşadar, ceea ce aş numi, dacă îmi permiteţi, o acţiune radiantă sferică permanentă. Prin faptul că această acţiune radiantă se exercită întru câtva dinspre polul superior al omului spre polul său inferior, ea trebuie să fie integrată în permanenţă. Ea nu se întinde decât până la eteric! Dar ea trebuie să fie integrată şi la nivel fizic printr-o forţă care acţionează în mod polar. Căci unei formaţiuni sferice de acest fel trebuie să-i răspundă, din exterior, ceva care să înconjoare sfera. Sfera trebuie să fie cuprinsă, trebuie să fie învăluită.
Ei bine cele două tendinţe, aceea de creare a sferei şi cealaltă, de învăluire, se pot menţine într-un echilibru aproximativ. Este foarte firesc să fie aşa la omul normal, este firesc ca influenţa care coboară de la polul său superior să fie ţinută în echilibru de aceea care urcă de la polul inferior. Iar acest echilibru se realizează prin tensiunea acestor influenţe în inimă. Pentru a remedia tulburările acestui echilibru, tocmai Aurul, Aurum, va fi metalul indicat. Aurum restabileşte echilibrul dintre partea mediană şi forţele care o înconjoară.
Aurul va fi indicat în cazul tulburărilor circulatorii şi respiratorii, împotriva cărora organismul nu are altceva la care să recurgă, de unde apariţia tulburărilor respective. Vom folosi Aurul în cazul în care cauzele tulburărilor nu îşi au sediul în alte părţi ale organismului. Când observăm, totuşi, că tulburările sunt cauzate de o altă parte a organismului decât aceea pe care aş numi-o graniţa dintre polul superior al omului şi polul său inferior, trebuie să ne spunem că fiinţa umană nu produce destule forţe metabolice care să fie capabile să învăluie procesul, mai curând eteric-spiritual, care se desfăşoare în acest caz. Dacă acţiunea pe care o constatăm are o localizare internă, dacă ea se găseşte, fără nici o îndoială, dincolo de peretele intestinal, atunci Cuprul, care conţine procesul de învăluire, este cel de care avem nevoie. Ceea ce ne conduce la modul de aplicare a Cuprului, pe care îl găsiţi printre remediile noastre, şi care este indicat în caz de subalimentaţie, şi mai ales atunci când aceasta se manifestă prin tulburări circulatorii asociate ca o consecinţă a subalimentaţiei. Tulburările circulatorii care nu s-ar datora subalimentaţiei cer Aurum. Aşadar, Cuprul este indicat în caz de tulburări circulatorii cauzate de subalimentaţie.
Bineînţeles, este necesar ca şi celorlalte forme de acţiuni radiante să li se opună nişte procese contrare, nişte procese de natură materială, opuse faţă de procesele eteric-spirituale. Vom studia acum un proces situat dincoace de peretele intestinal. Trebuie să studiem acest proces intern, care, devenit patologic, adică prea intens, suscită mişcarea pendulară, această oscilare, în aşa fel încât o găsim în tot ceea ce este orientat spre exterior, în digestie, în asimilarea materiilor absorbite prin intestin. La fel, ceea ce se petrece în sexualitate ţine, de exemplu, de acţiunea radiantă venită din adâncul organismului uman, desfăşurându-se astfel (vezi schiţa de mai sus), ca un baston a lui Esculap. De unde forma acestuia. Acest fapt juca un rol în crearea simbolurilor antice. Căci acţiunea respectivă, ca să nu degenereze, trebuie să fie frânată de forţele formatoare materiale moderatoare. Ele se află, în esenţă, în Mercur. Prin aceasta, menţionăm un domeniu în care este extraordinar de important să se facă legătura dintre noţiunile din cursul precedent şi cele despre care vorbim acum, care se referă mai mult la procesele orientate spre interior. Reunind aceste două feluri de realităţi, veţi avea procesul complet. Este vorba aici de o interferenţă dintre acţiunea radiantă pendulară şi fenomenele antagoniste şi astralul. Intrăm din plin în astral (vezi schiţa de mai sus).
Dar mai putem să avem de-a face şi cu procesul radiant propriu-zis, care se manifestă sub tot felul de forme în organismul uman. Pe de o parte, el există în tot ceea ce trece spre exterior prin piele, în orice acţiune radiantă directoare orientată în acest sens. Acest proces există, de asemenea, şi în tot ceea ce este diuretic, în tot ceea ce stimulează la om funcţiunile de excreţie. Tot aşa cum în gastrulare avem de-a face interiorizarea părţilor exterioare ale embrionului, în acest proces radiant avem de-a face cu o acţiune în sens invers, trecând şi prin piele, astfel încât ea se manifestă în diureză sau în funcţiile de excreţie. De obicei, polaritatea pune faţă în faţă nişte fenomene de sens contrar. Dar în cazul de faţă există un soi de antagonism şi totodată o similitudine. Nu trebuie să schematizăm niciodată prea mult. Erorile se produc întotdeauna când pornim de la teorii. Nu putem porni de la teorii fără a ne înşela. Aşadar, dacă declarăm că în lume se manifestă polaritatea şi construim o schemă, o formulă a polarităţii, pentru a hotărî asupra felului în care poate acţiona polaritatea, vom cuprinde în ea o serie de fapte, dar alte fapte nu se vor potrivi cu această schemă. Dacă am fi lucizi, în loc să ne supunem tiraniei teribile exercitate asupra ştiinţelor prin construirea de teorii! Căci, pentru a forma nişte teorii, trebuie să vrem cu adevărat să fim lucizi. Fără teorii, nu am putea cuprinde nici un ansamblu de fenomene. Dar mai trebuie să avem şi voinţa de a abandona întotdeauna într-un anumit punct teoriile şi de a merge spre faptele care nu se potrivesc cu aceste teorii. Ştiinţele naturii ar trebui să ştie şi ele acest lucru. Pentru a te ocupa, în sensul exterior, de teoria evoluţionistă, trebuie să urmezi această teorie, dar nu fără unele transformări adecvate ş.a.m.d.
Pentru a înţelege omul pornind din interior, trebuie să urmăm datele antroposofiei. Nu putem recurge nici la o teorie antroposofică, nici la o teorie antropologică, fără a le părăsi la un moment dat, schimbând tabăra. Bineînţeles, pe tărâmul a ceea ce numim antroposofie, noi trecem în tabăra sufletesc-spirituală, pentru a reveni de acolo la fenomenele senzoriale exterioare. Puteţi vedea cum am început acest drum în primele mele scrieri, în scrierile din a doua perioadă, şi cum mă străduiesc acum să includ restul. Este de la sine înţeles că unele persoane mărginite vor găsi aici doar contradicţii, de care se vor sluji pentru a-şi dezlănţui atacurile prosteşti. Apoi, unele reviste germane conduse de nişte indivizi fără judecată nu-şi dau seama ce sunt aceste dispute prosteşti, şi le iau drept o discuţie serioasă cu privire la antroposofie. Nu ştiu dacă sunteţi informaţi că autorul Hauer [ Nota 21 ], adică bătăiosul care a deschis unul dintre aceste atacuri debile, într-o revistă condusă de Diedrich, “Tat”, poartă un nume care-i ilustrează foarte bine atitudinea bătăioasă (în germană, hauen = a bate, a lovi ‒ n.t.). Este vorba să avem în vedere, aşa cum am arătat adineaori, ceea ce putem descrie ca un fel de acţiune radiantă. Trebuie să-i opunem acesteia o acţiune contrară. Este ceea ce se petrece atunci când facem apel la tot ceea ce acţionează în Argint, sub formă de acţiune radiantă opusă. În acest sens, este nevoie să ştim neapărat că Argintul este indicat să fie aplicat sub formă de unguent, dacă trebuie să întâlnească o acţiune radiantă care trece prin piele. Când este vorba de celălalt tip de acţiune, care se desfăşoară în sensul eliminării, el poate fi injectat sub piele. Dispuneţi, aşadar, de o regulă generală pentru modul de a acţiona atât de special în acest domeniu. Căci modul de a acţiona contează la fel de mult ca şi calitatea remediului.
Aş vrea, pentru a încheia aceste consideraţii în care a fost vorba despre medicamente, să fac câteva reflecţii suplimentare legate de întrebările care au fost puse. Din lipsă de timp, de data aceasta nu am putut expune lucrurile în mod complet, şi vă rog să aveţi bunăvoinţa de a înţelege. Urmăriţi, totuşi, metoda conform căreia voi răspunde foarte pe scurt la întrebările puse şi veţi observa că am încercat să conduc conferinţele din aceste ultime zile spre răspunsurile aşteptate. Voi alege o întrebare foarte caracteristică, deoarece are legătură cu un fapt absolut real. Cineva a întrebat, într-adevăr, de ce femeile exercită în timpul menstruaţiei o influenţă nocivă asupra plantelor. Aceasta este o credinţă populară foarte răspândită, care se bazează pe o realitate adesea neglijată, căci nu este îndeajuns de observată. Pentru a înţelege cauza interioară a acestui fapt, este suficient să aveţi în vedere viziunea despre om pe care am dezvoltat-o noi aici.
Amintiţi-vă că floarea se află sub influenţa unor forţe care urcă din pământ. Fenomenul corespunzător la om se produce în sens invers. Este vorba, efectiv, de o polaritate cosmologic-organică. Nu trebuie decât să vă reprezentaţi că tendinţa ascendentă, normală pentru floarea plantei, se exercită la fiinţa umană în sens invers faţă de tendinţele descendente (vezi schiţa).
Între ele trebuie să existe un echilibru şi acesta există la omul normal. Imaginaţi-vă că forţele descendente se fortifică şi că, prin urmare, apare menstruaţia, şi vedeţi fortificate la om forţele antagoniste faţă de înflorire. Acestea sunt nişte fenomene care ne permit să înţelegem ciudata relaţie amintită în întrebare. Se întâmplă că tocmai înţelepciunea populară o menţionează.
Mi s-a pus o altă întrebare. Iat-o. Cum să combatem o formă de astm cauzată de spasmodicitate şi care prezintă în sindromul său o congestie sanguină la polul inferior şi ischemie la polul superior? Despre ce este vorba în acest caz? În acest caz, în procesul respirator s-a insinuat un proces neuro-senzorial. Nu s-a produs nimic altceva decât excesul procesului neuro-senzorial, introdus în procesul respirator. Aşadar, trebuie să contracarăm această acţiune. Trebuie să acţionăm din cealaltă direcţie. Dvs. trebuie să combateţi ceea ce, prin natura faptelor, acţionează dinspre exterior spre interior, slujindu-vă de forţele de sens opus. Veţi degaja aceste forţe făcând să treacă procesul acid prin piele. Aceasta vrea să spună că trebuie să vă slujiţi de nişte băi carbo-gazoase sau de alte băi de acest fel. Ceea ce va fi deosebit de benefic pentru bolnavii astmatici cu această formă. În asemenea cazuri mai puteţi recurge şi la alte mijloace, la care va trebui să fiţi atenţi, amintindu-vă ceea ce v-am spus cu diverse ocazii.
A mai fost pusă întrebarea, ce-i cu injecţiile cu lapte în caz de blenoragie. În clinici a existat, şi întrebarea pusă ne face s-o simţim, un entuziasm exagerat pentru acest tratament. Puteţi găsi dvs. înşivă legătura dintre acest tratament şi secreţia lactată dacă reflectaţi la ceea ce v-am spus în aceste zile. Amintiţi-vă cum am demonstrat că în secreţia lactată a coborât un proces senzorial. Am explicat tot ce s-a întâmplat aici anormal. Bineînţeles, rămân forţele directoare în procesul secretat. Aici se află, de fapt, şi un alt proces, care se continuă în ceea ce s-a petrecut în organism. Prin injecţiile subcutanate, puteţi, desigur, combate un proces care constă în nişte fapte oarecum analoage. Dar aici hazardul empiric acţionează într-un mod foarte spiritual. Căci lucrul a fost descoperit din întâmplare, prin tatonări. De altfel, este foarte important să fie studiată metamorfoza proceselor. Nu vom putea judeca lucrurile cele mai simple fără a avea în vedere metamorfoza proceselor.
A apărut o altă întrebare, referitoare la cauza răcelilor, adică a tot felul de stări cuprinse în noţiunea, întru câtva vagă, de răceală. Şi în acest caz, activitatea neuro-senzorială s-a insinuat în activitatea respiratorie, deşi în mod diferit faţă de cazurile discutate. Secreţiile pe care le observăm în acest caz nu sunt decât o reacţie împotriva acestui fapt. În organism se petrece ceva mai curând superficial. În sânul organismului are loc un fenomen permanent de interferenţă între activitatea senzorială şi activitatea metabolică, un fenomen interior. O dată în plus, nu veţi fi surprinşi să aflaţi că se poate acţiona asupra unei stări de acest fel prin procedeele cele mai simple. Se fac nişte comprese, sau altceva de acest fel, şi se introduce prin aceasta, din exterior, un fel de activitate neuro-senzorială în nişte locuri în care în mod normal aşa ceva nu există. Compresele şi alte proceduri de acest fel fac să se strecoare în organism o activitate senzorială semiconştientă acolo unde ea nu se află în mod normal.
Am mai fost întrebat care este legătura dintre forţele musculare şi forţele osoase. Aş vrea să cred că, în esenţă, am răspuns la această întrebare, datorită informaţiilor date despre homeopatie. Mi-au mai fost puse şi alte întrebări, la care trebuie să mă opresc câte puţin. Comportamentul forţelor musculare şi cel al forţelor osoase poate fi caracterizat spunând că forţele musculare sunt toate în mişcare, datorită activităţilor imobilizate, şi aproape moarte în os. Căci, din punctul de vedere al ideilor, nu al geneticii, oasele sunt, în fond, nişte muşchi metamorfozaţi. Este un nonsens să căutăm o relaţie genetică între oase şi muşchi, şi chiar între cartilagii şi oase, şi pe bună dreptate se atrage atenţia asupra dificultăţilor acestei cercetări. Bunge [ Nota 22 ], de exemplu, a arătat această dificultate, fără a indica, bineînţeles, de ce natură este relaţia dintre cartilagii şi oase, şi de unde provine dificultatea de a o înţelege. Dificultatea provine din faptul că aici există, în realitate, o metamorfoză. Dar, amintiţi-vă momentul în care musculatura nu a intrat încă în starea vizibil organică (vezi pe schiţa următoare, cu roşu), este ceea ce se mai petrece, în mod foarte atenuat, şi în formarea cartilagiilor, aşadar, în stadiul în care sistemul osteo-muscular este încă nediferenţiat (pe schiţă, luminos).
Dacă în momentul diferenţierii procesele muşchi şi os sunt integrate împreună într-o polaritate, nu veţi constata metamorfoza decât cu mare greutate. O metamorfoză genetică exterioară se observă în trecerea de la un stadiu la altul, în momentul diferenţierii. Contează doar direcţia, şi polaritatea încă nu acţionează. Dar dacă polaritatea intervine imediat în diferenţiere, atunci va lua naştere o formă net diferită, fără nici o asemănare cu forma primară.
Alte câteva întrebări vor mai primi răspuns la următoarea întâlnire. Dar este una pe care vă rog s-o consideraţi foarte potrivită pentru a induce în eroare, o întrebare în cazul căreia trebuie să evităm să procedăm prin analogie. Este întrebarea despre felul cum am putea construi spectrul gustativ, pornind de la ceea ce este dulce, amar, acid, alcalin, până la gustul sărat. În această privinţă, dispunem, într-adevăr, de prea puţine criterii obiective, tocmai referitor la gusturi şi mirosuri, pentru a încerca să găsim cu folos nişte analogii. Din punct de vedere practic, aceste lucruri au mai puţină importanţă. Căci, trecând de la ochi şi ureche la domeniile gustului şi mirosului, intrăm într-o sferă foarte diferită. Percepţia vizuală este în relaţie cu ceea ce se manifestă pornind de la eteric. Procesele olfactive şi gustative depind foarte mult de nişte procese materiale, de acţiunile substanţelor, de activităţile metabolice. Astfel că, trecând la această activitate senzorială, putem să avem în vedere faptul că ea este mai robustă şi se manifestă în metabolism.
Aş vrea să atrag atenţia rapid încă asupra unei întrebări, alte întrebări urmând să primească răspuns în expunerea următoare. Această întrebare este de o importanţă fundamentală. Oare fiinţa umană este capabilă să producă, fără a fi absorbit: brom, morfină, iod, chinină, arsenic, şi încă alte remedii? Vedeţi că această întrebare ne conduce spre bazele foarte profunde ale întregii organizări umane. Căci nu putem produce aceste substanţe, dar putem produce procesele lor. Desigur, ne putem declara incapabili să producem noi înşine Plumbul, ca substanţă. Dar suntem absolut capabili să producem noi înşine, pornind din eteric, procesul Plumbului, şi să-l facem apoi să radieze în corpul fizic. Ne putem întreba, în legătură cu aceasta, dacă nu este posibil să procedăm pe cale homeopatică şi să încercăm să acţionăm astfel până în corpul nostru eteric, pentru a provoca aici o autometalizare, o autoiradiere, corespunzătoare unui proces metalic cu acţiune radiantă. Într-un anumit sens, se poate face, într-adevăr, aşa ceva. Numai că este vorba să ajungem la o apropiere veritabilă de procesul cu acţiune radiantă care a luat naştere din starea metalică. Nu veţi reuşi să faceţi, bineînţeles, acest lucru, dacă rămâneţi cufundaţi în modul de gândire alopat. Mai bine veţi reflecta în felul următor: procesul de formare a dinţilor comportă nişte forţe radiante de natura Magneziului. Aşadar, aceste forţe interesează întreg organismul uman, căci ele fac să apară dinţii din întregul om. Folosiţi o sare de Magneziu, indiferent care, să zicem, de preferinţă, sulfatul de Magneziu. Îl folosiţi, făcând abstracţie de orice indicaţie alopatică, realizând o diluţie deosebit de puternică. (Aici suntem confruntaţi cu necesitatea de a recurge la nişte diluţii foarte puternice.) Atunci aveţi, în primul rând, acţiunea Magneziului, care încetează, de fapt, acolo unde sunt dinţii. Este o zonă pe care, în mod normal, forţele Magneziului nu o penetrează. Aşadar, trebuie să le dăm un impuls de fortificare, pentru ca acţiunea lor să se extindă şi să-şi trimită efectul radiant în întregul om. Este ceea ce putem face folosind sarea, în special sulfatul de Magneziu. Căci această sare transportă efectul radiant al Magneziului până în forţele cefalice. De acolo, el este reflectat. În acest fel suscităm un proces, pornind din eteric, care rămâne un proces cu dinamică homeopatică, până în eteric, un proces din care nu mai rămân din substanţă decât forţele, în care nu mai rămâne substanţă, în care am plecat de la o substanţă complet diferită. Ştiţi bine că deja se foloseşte în mod empiric sulfatul de Magneziu, dar nu-l vom folosi în mod adecvat decât dacă ţinem seama de această legătură, căci nu vom întârzia să observăm, de exemplu, că nu ne putem folosi decât pe jumătate de sărurile de sulf acide. Trebuie să fie folosit, pentru cealaltă jumătate, Magneziul, astfel că se înşeală cine credem că pate folosi o altă sare de sulf. Totuşi, se crede acest lucru, atunci când se porneşte de la nişte reflecţii care se nutresc doar din metodele lumii senzoriale exterioare şi din raţiunea speculativă.
În fine, aş vrea să menţionez pe scurt că în legătură cu tot ceea ce am expus aici trebuie să ne spunem că, pentru a străpunge aparenţele pe care le observăm, trebuie să studiem faptele particulare. Dar, la rândul ei, este necesară şi sinteza. În cursul acestor conferinţe, mi-am permis să vă fac o sinteză. Iată cum trebuie să procedăm aici. Mi s-a pus o întrebare referitoare la boala lui Basedow. În legătură cu aceasta, puteţi să aruncaţi o privire asupra a ceea ce am spus în decursul primei întâlniri din cadrul secţiunii de euritmie [ Nota 23 ]. Am arătat că glanda tiroidă este un creier neterminat. Vă spuneţi, aşadar, că glanda tiroidă este un creier neterminat şi observaţi că forţele active în mod normal în boala lui Basedow se îndreaptă spre tiroidă. Făcând aceasta, ele provoacă tot felul de tulburări, reunite apoi în sindromul basedowian. Descoperiţi, astfel, că va trebui să combateţi aceste forţe prin ceea ce se opune cefalizării prea puternice a fiinţei umane. Am ajuns, astfel, să trecem la tema majoră a viitoarei întâlniri, căci vom fi conduşi să descoperim că în aceste situaţii mişcarea cu sens, orientată în special spre consoane, poate avea un efect antagonist şi binefăcător. Când apare boala lui Basedow, veţi avea rezultate bune folosind, într-un mod radical, cele despre care a fost vorba în cadrul secţiunii de euritmie. Iată cum de leagă lucrurile.
Nu vom încheia încă aceste consideraţii. Sper, mai curând, să le putem continua cândva. Dar, exceptând întâlnirea următoare, va trebui să ne oprim. După o scurtă pauză, vom continua, dar mai mult referitor la euritmie.
Omul a trecut prin trei faze în existenţa sa pe Pământ
Ştii bine că noi, duhurile suntem împărţite în diferite grade, după evoluţia prin care am trecut.
Fiecare urmărim să aflăm ceea ce nu cunoaştem încă, şi pentru aceasta ne stau la dispoziţie două
căi: ne zbatem să aflăm adevărurile, direct prin noi înşine, sau dacă este imposibil, ne adresăm celor
ce ne-au depăşit cu şcoala lor, fiind pe plan evolutiv 1&-0 distanţă de miliarde de ani de noi.
De multe ori vă puneţi întrebări rămase fără răspuns. Noi, duhurile cu posibilităţi mai mari
decât voi şi un câmp mai vast de cunoştinţe, îndrăznim totuşi mai mult decât voi şi punem întrebări
de felul: Unde locuieşte Creatorul? De ce nu ne permite să cunoaştem anumite adevăruri înainte de
vreme? Ne frământă multe întrebări, căci şi noi suntem curioşi ca voi, şi pe noi ne arde dorinţa de
a fi luminaţi asupra multor probleme.
Iată o problemă arzătoare: De ce planta, animalul şi omul e diferenţiat în două forme, una
feminină şi alta masculină? Primind răspunsul la această întrebare doresc să-1 împărtăşesc cu voi,
deşi este una din marile taine ale Cerurilor. Nu ni se permite să vorbim pe larg despre acest subiect
oprit pentru omul trupesc, dar ni s-a dat învoirea să vă dezvăluim câte ceva.
Mai întâi trebuie să ştiţi că în lumea fluidelor nu există forme pământeşti, diferenţiate în sex.
Aşadar sexul lipseşte în lumea spaţiilor cereşti. Noi, duhurile umane, nu suntem nici bărbaţi, nici
femei, şi cu toate acestea înţelepciunea Creatorului a stabilit ca vieţuitoarele fizice să aibă sex.
Omul sau animalul nu se naşte la întâmplare într-un sex masculin sau feminin. Totul e voit şi
orânduit de sus. Dar să reţineţi bine că acelaşi duh trebuie să cunoască şcoala formei de viaţă aComunicări din Cer 149
sexului masculin, precum şi şcoala formei de viaţă a sexului feminin. Acelaşi duh trebuie să joace,
ca şi actorul pământului, ambele roluri, de bărbat şi femeie.
Am spune noi multe, dar ne este teamă ca nu cumva preoţimea pământului, după ce va vedea
că nu mai merge cu raiul şi cu iadul, ori cu păcatul lui Adam, să susţină că bărbatul care a greşit
într-un anumit sens a fost pedepsit să se întrupeze într-o viaţă terestră, sub formă de femeie.
Cât de interesante sunt problemele celor două forţe contrare, care conlucrează pentru viaţă şi
progresul ei în veacuri!
La orice vieţuitor femininul are o formă atractivă mai puternică decât masculinul. In schimb
masculinul are o forţă activă, creatoare, mai mare decât femininul.
Multe am vrea să vă mai spunem, dar cenzorii de lângă noi nu ne îngăduie. Le este frică şi lor
ca nu cumva adevărul destăinuit despre sexualitate să aibă soarta cunoştinţelor care - de-a lungul
istoriei a mii de ani - au fost astfel inteipretate, încât să servească anumitor interese.
Dorim ca problema sexualităţii să piară din învăţăturile teologice ale religiilor. Nu vrem ca
venind pe pământ, în viitoarele noastre întrupări, să ne mai adăpăm la erorile de până acum.
Templul viitor să fie luminat numai de Creator şi legile Sale, atât şi nimic care să amintească de
sexualitate.
Este adevărat că tot ce există în natură este condus, din veşnicie, de principiul dualităţii opuse.
Dualitatea este o mare taină dar omul nu trebuie să citească şi să audă în templul Domnului nimic
ce se referă la sexualitate, pentru că este prea pământesc.
Cu câte erori se încarcă mintea copiilor în şcolile primare, câte bazaconii s-au scris şi continuă
să se scrie şi acum. Dacă a fost o vreme când simbolurile erau singura modalitate de a se transmite
cunoştinţe şi informaţii, pentru omul de azi ele şi-au pierdut valoarea, vechile simboluri generând
doar concepţii copilăreşti şi inexactităţi pe marginea cărora s-au făcut şi se fac numeroase polemici
şi speculaţii filosofice. A sosit vremea să fie înlăturate aceste absurdităţi.
Iată un exemplu. Dumnezeu a făcut pe om - bărbat -şi 1-a aşezat în rai. Dar văzând că
sărmanul de el se plictiseşte, a hotărât să-i facă un partener. în acest scop a rupt din coasta lui o
parte din care a făcut femeia.
Se poate o expunere mai naivă decât aceasta? O fi fost frumoasă povestea asta odată, în urmă
cu mii de ani, când omul era tare înapoiat. Dar acum chiar pe omul cât de puţin ridicat îl face să
zâmbească. „Cum, taică - ar întreba cineva preotul - Dumnezeu a făcut pe om după ştiinţa Sa
infinită? Nu putea ca prin aceeaşi metodă să facă şi femeia? De ce să o scoată din coasta bietului
om? Femeia este şi ea om, la fel ca bărbatul, doar cu o mică deosebire. De ce a făcut Dumnezeu
pe Eva din coasta lui Adam?"
Azi nu mai este permis să se ia litera cărţii aşa cum a fost scrisă odată, pentru ignoranţi, ci să
se spună ce se înţelege din aceste simboluri, cunoscute din cea mai adâncă antichitate de iniţiaţi.
Ei cunoşteau şi cunosc şi azi că Domnul Dumnezeu este unul, şi El este pozitiv şi negativ, şi că
în lumile fizice El a descompus stările cereşti în două forme: bărbat şi femeie, masculin şi feminin.
Fixaţi-vă bine în minte: Din veşnicie şi în toate universurile, pe toate planetele lor, masculinul
nu a putut exista fără femininul corespunzător.
Omul a fost la început androgin, bisexual. Pe Pământ şi pe oricare altă planetă omul nu a fost
de la început pereche, adică bărbat de o parte şi femeie de altă parte, ci au fost amândoi într-un
acelaşi trup.
Asemenea unor animale actuale omul trupesc, primitiv, avea în interiorul său organe producătoare
de elemente sexuale masculine şi feminine. La anumite perioade de timp, legate de fazele Lunii şi
de poziţia unor anumite planete ale sistemului nostru solar, se formau în interiorul trupului omenesc
elementele sexuale masculine şi feminine, fără ştirea omului, după cum voi nu simţiţi cum şi când
se face filtrarea urinii din sângele trecut prin rinichi. Două elemente sexuale contrare se uneau între
ele şi generau oul, care prin dezvoltare, dădea naştere copilului, expulzat la timpul său. în această
perioadă se dezvoltau mamelele omului şi produceau lapte. Născătorul lua copilul venit în lumea
fizică şi îl hrănea cu laptele produs de mamelele sale. Aşadar, în acest stadiu evolutiv omul se
autofecunda în mod inconştient.
După această primă fază a urmat a doua formă de om, tot androgină sau bisexuală, dar de data
aceasta era bărbat şi femeie la exterior, adică era prevăzut cu organe genitale femeieşti şi bărbăteşti.
Cu alte cuvinte, acest om era hermafrodit. în această fază, oamenii se cuplau câte doi. Unul juca
rolul de bărbat şi celălalt de femeie, iar apoi se împerecheau invers. După schimbul de elemente
sexuale, se forma în fiecare dintre ei fetusul, pe care după ce se dezvolta îl năşteau. Fiecare om
devenea mamă, îşi creştea şi alăpta copilul cu mamelele devenite turgescente şi pline cu lapte.
Forma aceasta bisexuală a durat multă vreme pe pământ, şi ca o probă a ei, în virtutea atavismului,
în diferite ţări apar şi azi hermafrodiţi, oameni care sunt în acelaşi timp bărbat şi femeie.150 Din tainele vieţii şi ale universului - A doua carte
în fine, încetul cu încetul, atributele masculine au început să se reducă la unii, iar la alţii au
pierit atributele feminine. Procesul a continuat astfel mii de ani, până când unii au rămas numai
bărbaţi iar alţii numai femei, împerechindu-se în vederea funcţiei divine - procrearea, formarea unor
corpuri noi, în care să se întrupeze anumite entităţi spirituale.
Cunoştinţele despre aceste stări - transmise prin viu grai, din generaţie în generaţie - s-au
deformat până au degenerat în basmul cu crearea Evei din coasta lui Adam. Nu s-a rupt nici o
coastă, ci s-au format trei serii principale de fiinţe fizice umane, cu stările lor intermediare.
Prin urmare, întâi a fost forma androgină internă, cu organe bisexuale interne, care se autofecundau
fără ca omul să poată controla acest proces; a doua formă - androgină externă, hermafrodită, cu
organe bisexuale externe, care se fecundau prin împerechere reciprocă şi cu schimbul, fiecare
individ născând şi alăptând; în fine, starea actuală - când omul e reprezentat prin indivizi sexuaţi
ce procrează prin împerechere, născând şi alăptând numai femeia. Iată înţelesul prezenţei la bărbaţi
a mamelelor, bineînţeles pe cale de dispariţie.
Aceste adevăruri le posedăm de la superiorii noştri, care au trăit pe acest glob în timpurile când
omenirea trecea prin aceste faze, şi mai suntem informaţi şi de duhurile sosite aici de pe planete
inferioare, dintre care una chiar din sistemul nostim, unde omul se află în prima fază a autofecundării,
şi din altă planetă, dintr-un alt sistem solar, unde omul este în a doua fază - a împerecherilor
reciproce, ambii fiind născători.
Duhul îşi construieşte viitorul sistem cerebral conform destinului său
Omul nu-şi amineşte nimic din primii trei ani ai copilăriei sale pentru că la acea vreme
sistemul său cerebral era slab format, şi ca urmare nu înţelegea nimic din cele petrecute în jurul său.
în această perioadă, traiul omului este asemănător cu al unui animal: mănâncă, se joacă, toată ziua
fiind pentru el un continuu prezent. El trăieşte îndemnat de un instinct avut chiar de la crearea sa.
Prin aceeaşi stare trece şi duhul în prima perioadă a existenţei sale. După ce a fost creat de Tatăl
divin, duhul vede, aude, simte, într-un cuvânt - trăieşte, dar traiul său se scurge într-o somnolenţă, visare şi vegetare prelungită la infinit. Memoria sa este foarte redusă, şi capitalul de imagini
acumulate foarte sărac. Din această cauză, în perioada imediat următoare naşterii sale din sânul
Creatorului, duhul nu are nici un „trecut" înregistrat în fluidul memoriei sale. Copilul-duh trăieşte
condus asemeni copilului-om, numai de instinct, sub îndemnul unor imagini aşezate de Creator în
scânteie, chiar din momentul creaţiei sale în Sfera divină, locul său de origine. Aceste imagini îl
îndeamnă să facă ceea ce este conform cu menirea sa, să execute automat ceea ce e înscris în el.
Memoria omului este una din minunile creaţiei, cu care, funcţionând mereu, omul s-a obişnuit
şi nu-şi mai dă seama de valoarea ei deosebită. într-adevăr este o minune a Creatorului ca, în
existenţa sa infinită, duhul să poată acumula în haina sau vehicolul său de memorie, imagini infinite
şi ultra-microscopice, pe baza cărora să-şi poată reaminti tot trecutul său.
Noi, entităţile spirituale, distingem două feluri de memorii:
1. memoria divină - manifestată instinctiv, automat, datorită clişeelor puse de Creator în momentul
când ne-a creat ca duh;
2. memoria observării sau a învăţării, agonisită de noi, duhurile, în decursul existenţei noastre,
acumulând ani de ani, zi de zi şi secundă de secundă imagini sau clişee în haina noastră divină. Prima memorie, cea divină, a fost dăruită, iar cea de-a doua, umană, a fost agonisită. Aşadar, Creatorul a aşezat în spirit un clişeu ce reprezintă Divinitatea Creatoare, pe Cel care
1-a chemat la viaţă. Alături de acesta mai este clişeul conservării şi clişeul perpetuării speciei, pus
în practică de duh când se va întrupa, când va vieţui prin lumile planetare. Alăturat acestora au mai
fost puse în scânteia divină şi alte clişee, dintre care clişeul dorinţei arzătoare de a studia operele
Creatorului, cu scopul de a ajunge şi el odată un creator.
în afară de această memorie originară există şi marea memorie a duhului, memoria sa personală, câştigată cu preţul a miliarde de ani de suferinţă. Din acest punct de vedere, eu, duh sunt identic
cu Tatăl, pentru că şi eu acumulez clişee ca şi EÎ, şi dacă acum numărul clişeelor mele este mai mic
decât cele ale Tatălui ceresc, mă voi sili să mă apropii de numărul clişeelor acumulate de El, în
veşnicia sau eternitatea viitoare.
Savanţii pământului afirmă greşit, că memoria este rezultatul înregistrărilor făcute pe cortex.
Sistemul cerebral nu este decât un translator, un releu, o legătură între lumea Fizică, şi spirit. El se
distruge şi se reface zilnic.Comunicări din Cer ;j/
încă din primele momente ale întrupării sale duhul îşi va fasona şi sculpta sistemul cerebral,
conform planului destinului său. Când spiritul vine să se întrupeze, aduce cu sine toată comoara sa
formată din minuscule clişee memoriale, adunate în toate existenţele sale anterioare. Pe baza acestor
clişee şi conform destinului pe care îl va trăi, duhul îşi alcătuieşte sistemul cerebral, instrumentul
cu care va cânta, armonia sau dezarmonia manifestărilor sale sufleteşti.
Dar pentru ca duhul să-şi poată cânta simfonia gândurilor sale, instrumentul său cerebral trebuie
să fie în armonie cu cutia sa craniană. încă din faza embrionară a viitorului său trup şi până la vârsta
de trei ani a copilului, duhul lucrează mereu, cu ajutorul anumitor fluide, asupra materiei
instrumentului său cerebral, modelând protuberantele cerebrale şi oasele craniene. Această modelare
este executată de duh fie pentru a-şi manifesta prin sistemul cerebral facultăţile avute, dobândite în
trecut şi folosite pentru obţinerea unor facultăţi noi, fie pentru întunecarea unor facultăţi dobândite
în trecut şi care nu trebuie să ajungă la exprimare prin trupul din noua sa viaţă terestră. Ajutat de anumiţi fraţi cereşti, duhul lucrează la configuraţia, forma şi structura encefalului său,
pentru ca prin intermediul acestuia să-şi poată manifesta anumite facultăţi, să-şi însuşească facultăţi
noi sau să fie privat de facultăţile dobândite cu veacuri în urmă, dar a căror manifestare este
interzisă conform destinului său din această întrupare. Nu este vorba de cunoştinţe ştiinţifice, ci de
cunoştinţele dobândite de-a lungul miliardelor de ani de când duhul a fost făurit.
Să admitem că - potrivit destinului său din această viaţă terestră - duhul trebuie să fie un idiot,
în acest caz orice fasonare a circumvoluţiunilor cerebrale şi a cutiei craniene îi sunt interzise. Aşa
fiind, ele se vor dezvolta la voia întâmplării, iar encefalul duhului va fi ca o pădure sălbatică în
comparaţie cu un parc înfrumuseţat de o inteligenţă superioară. Dacă cunoştinţele frenologiei ar fi fost duse mai departe, omul ar fi putut deduce, din examinarea
cutiei craniene, anumite capacităţi şi posibilităţi de manifestare intelectuală şi implicit destinul
acelui om. O anumită dezvoltare a sistemului cerebral va permite duhului să-şi exteriorizeze diferite
clişee ale memoriei sale integrale, dobândită în mii de vieţi.
O, dragul meu frate, câte taine ne înconjoară! Stăm şi medităm pentru ce oare a făcut Tatăl aşa
şi nu altfel, şi de multe ori nu putem rupe vălul ce acoperă misterul scopului urmărit de Creator.
Eu sunt un duh bătrân al planetei Pământ, şi cu toate cunoştinţele mele, Creatorul aşa a vrut,
ca mâine, când mă voi întrupa şi voi fi iarăşi un copil de 5-6 ani, să încep reînvăţarea alfabetului
şi părinţii mei să-mi poarte mâna ca să învăţ din nou scrisul. De câte ori m-am întrupat am început
de la ABC, deşi cunosc tainele creaţiei Tatălui meu ceresc.
Dar cineva de la voi ar putea spune: „Aşa e, frate, este clar şi am înţeles, dar, rogu-te, dacă omul
a mai trăit în România în altă viaţă, şi a vorbit româneşte, de ce nu vorbeşte chiar din primul an
al copilăriei noii sale întrupări?" Voi răspunde acestui frate că duhul ar vorbi chiar din primele luni
ale vieţii sale trupeşti dar sistemul său cerebral încă nu este în stare să coordoneze deodată respiraţia,
mişcarea gurii, a limbii, a coardelor vocale etc. Chiar dacă în memoria duhului este înscris tot
catalogul cuvintelor româneşti, acestea nu se pot exterioriza, pentru că trupul său e prea plăpând şi
organele lui sunt în curs de formare. De asemenea filtrul auzului îi lipseşte iar ego-ul său nu are
o legătură fidelă cu sistemul cerebral încă incomplet format.
Dar iată - copilul s-a făcut mare şi acum lucrează. înaintea duhului său vin zi de zi noţiuni noi
şi el va asimila noile date, noile idei, cu o mare repeziciune şi uşurinţă, pe când un altul se va trudi
ore întregi să şi le însuşească. De ce această deosebire? Pentru că cel dintâi nu a făcut decât să
răscolească, din arhiva duhului său, ceea ce a depozitat odată, iar cel de al doilea vine pentru întâia
oară în contact cu aceste idei, şi deci are nevoie de o atenţie mai încordată şi repetări mai numeroase
pentru ca noile clişee să se întipărească bine în materia memorie a duhului său.
Cu această ocazie, constatăm că există două feluri de idei sau noţiuni cu care vine în contact
un duh: cele vechi, pe care le-a mai întâlnit şi deci le posedă, şi altele noi, pe care duhul le întâlneşte
pentru prima oară şi caută să le memoreze, să şi le însuşească. Operaţia întipăririi, a înregistrării
ideilor se face automat. însă condiţia este ca duhul să acorde atenţie exclusivă asupra ideilor
memorate, pentru ca înregistrarea lor să se realizeze cât mai clar, şi apoi se mai cere o repetare a
acestor imprimări, pentru ca clişeul să. nu se piardă. Orice clişeu estompat, neclar, cu vremea se
pierde şi este nevoie să fie refăcut.
Povestea meşterului Manole se potriveşte de minune şi aici. După ce şi-a îngropat soţia, zidurile
construcţiei sale nu s-au mai dărâmat. Eu voi spune: după ce duhul şi-a îngropat multe soţii ale sale
- trupuri numeroase - el va ajunge să vorbească imediat după întruparea sa.
Din cele expuse mai sus reiese că duhul face două operaţii când întâlneşte idei noi: o operaţie
de asimilare automată şi una de asimilare după înţelegerea conţinutului ideii. Omul simplu, auzind
o idee nouă, o înscrie deocamdată în memoria sa, dar neînţelegându-i sensul, nu o poate memora,
o uită repede. Omul care posedă aceste idei din trecut, asimilindu-le înţelesul, le va rememora foarte
uşor într-o altă viaţă când va întâlni din nou aceleaşi idei. Despre un asemenea om se va spune că
are o memorie fenomenală, sau că memorează cu foarte mare uşurinţă. El de fapt nu mai înregistrează
nimic, ci doar pune în vibraţie ceea ce s-a întipărit şi retipărit de multe ori, în nenumărate alte vieţi. (p152 Din tainele vieţii ţi ale universului - A doua carte)
SURSA: ION PASAT- ANATOMIA CAPULUI SI GÂTULUI.
RUDOLF STEINER- TERAPEUTICA ȘI ȘTIINȚĂ SPECIALĂ GA 313 C8
SCARLAT DEMETRESCU- DIN TAINELE VIETII SI ALE UNIVERSULUI
