Mintea care se roagă

„Mintea care se roagă caută unirea cu inima. Zăvorâtu-s-au ușile simțurilor: limba a amuțit, ochii s-au închis, auzul nu ia aminte la nimic din cele de afară. Mintea, îmbrăcată în rugăciune, lepădând povara grijilor lumești, coboară în cămara inimii. Ușile cămării sunt zăvorâte; peste tot beznă, întunecime nepătrunsă - și mintea, în nedumerire, începe să bată prin rugăciune în ușa inimii; stă cu răbdare la ușă, bate, așteaptă, iar bate, iar așteaptă, iarăși se roagă. Nici un răspuns, nu se aude nici un glas ! Liniștea fără viață și întunericul răspund cu o tăcere de mormânt. Mintea pleacă de la ușa inimii și, plângând amar, caută mângâiere. Nu i s-a îngăduit să se înfățișeze împăratului împăraților în altarul cămării lăuntrice. De ce, de ce ai fost lepădată ? „Asupra mea apasă pecetea păcatului. Deprinderea de a cugeta la cele pământești mă răspândește. Nu am putere, fiindcă nu îmi vine în ajutor Duhul - Duhul Prea Sfânt și Prea Bun, Ce înnoiește unirea dintre minte, inimă și trup, care au fost despărțite prin căderea cea înfricoșată a omului. Fără ajutorul atotputernic, ziditor al Duhului singure sforțările mele sunt deșarte ! El e Mult Milostiv, Iubitor de oameni la nesfârșit - însă ne-curăția mea nu îi dă cale slobodă către mine. Mă scald în lacrimi, mă curăț prin mărturisirea păcatelor mele, nu dau trupului meu hrană și somn, din a căror îmbelșugare slăbănogește sufletul; cu toată ființa, înveșmântat în plânsul pocăinței, mă pogor la ușa inimii mele. Acolo mă voi scula, ori voi ședea, ca orbul evanghelic, voi răbda apăsarea și plictiseala întunericului, voi striga către Cel Ce poate să miluiască: miluiește-mă!" (Mc. X, 48).

                                                                       Sfântul Ignatie Briancianinov