Iubeşte ceea ce este

Singura dată când suferim este când credem un gând care se ceartă cu ceea ce este. Când mintea este perfect clară, ceea ce este, este ceea ce ne dorim. Dacă vrei ca realitatea să fie diferită decât este, ai putea la fel de bine să înveţi o pisică să latre. Poţi încerca din nou şi din nou, dar la final pisica se va uita în sus la tine şi va zice „Miau”. Dorind ca realitatea să fie altfel decât este, este imposibil.

Şi totuşi, dacă eşti atent, vei observa că gândeşti astfel de gânduri de zeci de ori pe zi. „Oamenii ar trebui să fie mai amabili”, „Copiii ar trebui să fie bine crescuţi”, „Soţul meu (sau soţia mea) ar trebui să fie de acord cu mine”, „Ar trebui să fiu mai slab (sau mai frumos, sau să am mai mult succes)”. Aceste gânduri sunt moduri prin care noi dorim ca realitatea să fie altfel decât este. Dacă crezi că sună depresiv, ai dreptate. Tot stresul pe care îl simţim, este din cauza faptului că ne certăm cu ceea ce este.

Mi se spune deseori: „Dar ar fi descurajator să îmi opresc discuţiile cu realitatea. Dacă doar accept realitatea, voi deveni pasiv. Mi-aş putea pierde chiar dorinţa de a acţiona”. Le răspund printr-o întrebare: „Poţi fi absolut sigur că este adevărat?”. Care gând este mai încurajator: „Vroiam să nu-mi fii pierdut slujba” sau „Mi-am pierdut slujba; ce pot face acum?” Ceea ce crezi că nu ar fi trebuit să se întâmple, trebuia să se întâmple.Trebuia să se întâmple pentru că s-a întâmplat şi nici o gândire din lume nu ar putea schimba asta. Aceasta nu înseamnă că aprobi sau condamni o situaţie. Înseamnă că doar poţi vedea lucrurile fără a opune rezistenţă şi fără confuzia conflictului tău interior. Nimeni nu vrea ca să se îmbolnăvească proprii copii, nimeni nu vrea să fie într-un accident de maşină; dar când astfel de lucruri se întâmplă, cum poate fi de ajutor ca la nivel mental să te cerţi cu ele? Ştim să procedăm mai bine de atât, dar totuşi o facem, pentru că nu ştim cum să ne oprim.
Sunt o iubitoare a ceea ce este, nu pentru că sunt o persoană spirituală, ci pentru că doare când mă cert cu realitatea. Putem vedea faptul că realitatea este bună exact aşa cum este, pentru că atunci când ne certăm cu ea, experimentăm tensiune şi frustrare. Nu ne simţim naturali şi echilibraţi. Când ne oprim din opoziţia cu realitatea, acţiunea devine simplă, fluidă, sinceră şi fără frică.

Stând în propria treabă

Pot găsi doar trei tipuri de treburi în Univers: a mea, a ta şi a lui Dumnezeu.(Pentru mine cuvântul Dumnezeu înseamnă „realitate”. Realitatea este Dumnezeu, pentru că guvernează. Orice nu este sub controlul meu, al tău, sau controlul tuturor, o numesc treaba lui Dumnezeu).
Cea mai mare parte a stresului vine din faptul că trăim mental în afara treburilor noastre. Când mă gândesc „Trebuie să-ţi găseşti o slujbă, vreau să fii fericit, ar trebui să fi punctual, ar trebui să ai mai multă grijă de tine”, sunt în treaba ta. Când sunt îngrijorată de cutremure, inundaţii, război sau când voi muri, sunt în treaba lui Dumnezeu. Dacă sunt mental în treaba ta sau a lui Dumnezeu, efectul este separarea.
Dacă tu îţi trăieşti viaţa, iar eu trăiesc mental viaţa ta, cine este aici trăind-o pe a mea? Suntem amândoi acolo. Fiind mental în treaba ta, mă reţine de la a fi prezentă în treaba mea. Sunt separată de mine, întrebându-mă de ce viaţa mea nu funcţionează. Să cred că ştiu ce e mai bine pentru altcineva, înseamnă să fiu în afara treburilor mele. Chiar şi în numele iubirii, este aroganţă pură, iar rezultatul este tensiune, anxietate şi frică. Ştiu ce este bine pentru mine? Asta este singura mea treabă.Ar trebui să lucrez cu asta, înainte să încerc să rezolv problemele tale pentru tine.

Dacă înţelegi cele trei tipuri de treburi îndeajuns să stai în treaba ta, ţi-ar putea elibera viaţa într-un mod în care nici nu-ţi poţi imagina. Data viitoare când simţi stres sau disconfort, întreabă-te în a cui treabă te afli mental şi s-ar putea să începi să râzi! Întrebarea aceasta te poate aduce la tine. Şi ai putea vedea cum nu ai fost niciodată prezent şi că ţi-ai trăit toată viaţa, mental, în treburile celorlalţi. Doar să observi când te afli în treburile celorlalţi, te poate aduce înapoi la sinele tău minunat.
Iar dacă practici asta pentru un timp, vei observa că nici tu nu ai nici o treabă şi că viaţa ta se desfăşoară perfect pe cont propriu.

“Nu problema ne provoacă suferinţă, ci gândurile noastre legate de problemă”, spune Katie Byron. Contrar credinţei înrădăcinate, tentativa de a renunţa la un gând dureros nu funcţionează niciodată; în schimb, odată ce am parcurs Lucrarea – cum numeşte ea procesul interior al clarificării – gândul este acela care renunţă la noi. Ajunşi în acel punct, putem iubi cu adevărat realitatea, exact aşa cum este ea. Procesul este pur şi simplu o serie de patru întrebări fundamentale care, aplicate unei probleme anume, îţi permit să vezi ceea ce te tulbură într-o lumină complet diferită.
Tu esti acela. Tu esti singura ta speranţă, deoarece noi nu ne vom schimba până nu o faci tu. Treaba noastra e să te agresam cât de tare putem cu tot ce te înfurie, te supără, te dezgustă, până când vei înţelege. Atât de mult te iubim, fie că suntem sau nu conştienţi de asta. Întreaga lume se referă la tine. Şi nu va fi pace în lume până când nu găseşti pacea în tine, în clipa asta.

SURSA: http://drumuricatretine.wordpress.com/2014/09/13/treaba-mea-treaba-ta-si-treaba-lui-dumnezeu/

Iubeşte ceea ce este –  Byron Katie

Şi cum voi face?

Acesta este cel mai mare secret al succesului dintre acele ce se pot spune în cuvinte. Un braţ viguros poate sparge un scut şi chiar să ia viaţa cuiva, însă doar nevăzuta putere a iubirii poate deschide inimile oamenilor; şi până nu voi stăpâni această artă, nu voi fi mai mult decât un iubitor de mărunţisuri. Voi face din iubire cea mai puternică armă şi nici unul dintre cei pe care îi voi provoca nu se va putea apăra de forţa ei.

Argumentele i-ar putea contrazice; vorbele mele i-ar putea face bănuitori, chipul meu i-ar putea face să mă suspecteze, totuşi iubirea mea va topi toate inimile ca un soare ale cărui raze desgheaţă pământul îngheţat.

Şi cum voi face astea? De acum înainte, voi privi toate lucrurile cu iubire şi mă voi naşte din nou. Voi iubi soarele, pentru că îmi încălzeşte corpul; voi iubi ploaia pentru că îmi purifică spiritul; voi iubi lumina pentru că îmi arată calea; voi iubi şi întunericul, pentru că îmi arată stelele.
Voi spune bun-venit fericirii, pentru că mă face mărinimos; şi voi îndura tristeţea, pentru că îmi deschide sufletul. Voi aprecia recompensele, dacă ele mi se cuvin; voi spune bun-venit şi piedicilor, pentru că ele sunt cele ce mă întăresc.
Îmi voi iubi duşmanii, şi ei îmi vor deveni prieteni; îmi voi încuraja prietenii, şi ei îmi vor deveni fraţi; voi căuta întotdeauna motive să binecuvântez; niciodată nu îmi voi găsi scuze să bârfesc. Când voi fi tentat să critic, mă voi înfrâna; când voi merge la rugăciune, îmi voi înălţa vocea din toate puterile.

Oare ceea ce spun păsările, vântul, marea şi întreaga natură nu este o rugăciune către Creator? Nu pot vorbi Creatorului în acelaşi mod? De acum înainte îmi voi aminti acest secret, iar el îmi va transforma viaţa.

Şi cum voi face? Voi iubi toţi oamenii, pentru că fiecare are calităţi care merită admirate, chiar dacă uneori ele sunt ascunse. Cu iubire voi sfărâma zidul de suspiciune şi ura pe care l-au construit în jurul inimii lor şi în loc voi construi poduri, astfel ca iubirea mea să intre în sufletul lor.
Voi iubi pe cei cu voinţa puternică, pentru că ei mă pot inspira. Îi voi iubi pe cei care eşuează, pentru că ei mă pot învăţa. Voi iubi regii, pentru măreţia lor, îi voi iubi pe cei umili, pentru că sunt divini. Îi voi iubi pe cei bogaţi, pentru singurătatea lor; îi voi iubi şi pe cei săraci, pentru simplitatea lor. Îi voi iubi pe cei tineri pentru încrederea pe care o au; îi voi iubi pe cei bătrâni, pentru înţelepciunea pe care o dăruiesc. Îi voi iubi pe cei frumosi, pentru armonia lor. Îi voi iubi pe cei urâţi, pentru sufletul lor însetat de pace.

Dar cum voi întâmpina reacţiile celorlalţi? Cu iubire. Tot aşa cum iubirea este arma care deschide sufletele oamenilor, ea este şi scutul care respinge săgeţile urii şi suliţele furiei. Răutatea şi descurajarea se vor izbi de noul meu scut şi vor deveni mai blânde decât ploaia de primăvară. Scutul mă va proteja de mijlocul lumii şi mă va sprijini când voi fi singur.

Şi cum voi întâmpina pe cei care mă vor înfrunta? Într-un singur fel: în linişte, rostind în sinea mea “Te iubesc”. Astfel spuse, în linişte, aceste cuvinte vor străluci în ochii mei, sprâncenele se vor descreţi, zâmbetul îmi va reveni pe buze şi vocea mea va deveni mai profundă; iar inima lor se va deschide. Şi cine va fi acela care nu va primi ceea ce ofer eu când inima lui îmi va simţi dragostea?
Şi mă voi iubi pe mine însumi – Sinele meu. Atunci voi veghea orice intră în trupul, mintea şi sufletul meu. Niciodată nu voi fi prea îngăduitor cu dorinţele trupului, ci mai degrabă voi avea grijă de el prin moderaţie.

Nu-i voi îngădui minţii mele să fie atrasă în slăbiciune sau în deznădejde, ci mai degrabă o voi înălţa către cunoaştere şi înţelepciune. Nu voi permite vreodată sufletului meu să se complacă în mulţumiri deşarte, ci mai degrabă îl voi hrăni cu meditaţie şi rugăciune. Nu voi permite inimii mele să devină mică şi amară, ci o voi deschide tuturor, iar ea va creşte şi va cuprinde tot Pământul.

De acum înainte voi iubi întrega creaţie.
Din această clipă voi arunca din mine orice ură, pentru că nu am timp de ură, ci doar de iubire. Iubirea intensă cheamă iubire.
Nu este atăt de important să fii iubit, cât să iubeşti – cu toată iubirea şi cu toată fiinţa ta.
Astăzi încep o viaţă nouă! Fiindcă fiecare zi e o nouă viaţă pentru mine. Şi îmi făgăduiesc cu sfinţenie că nimic nu va întârzia creşterea noii mele vieţi.
Astăzi încep o nouă viaţă a iubirii. Voi merge cu fruntea sus printre oameni. Şi ştiu că, atunci când vreau cu adevărat ceva, întregul Univers participă la realizarea visului meu.

Fragment din cartea ”Cel mai vestit vanzator din lume”, Og Mandino

Cand inima a creat creierul

Când inima a creat creierul, ea a creat și o cale înapoi către creier. Spiritul obișnuia să se afle în acel Spațiu  Mic din interiorul Inimii. Când am căzut, acum 13.000 de ani, am părăsit inima și ne-am dus în creier. Atunci s-a dezvoltat ego-ul si ne-am uitat toată înțelepciunea, toată cunoașterea.
Funcționam la un nivel foarte simplu, folosindu-ne doar puterea creierului, care nu reprezinta nimic. Puterea inimii este infinit mai mare decât cea a creierului atât în ceea ce privește înțelepciunea, cât și cunoașterea, înțelegerea
– totul.

D. Melchizedek